My drug.

       Cred ca cel mai frumos mod de a ne exprima sentimentele si de a ne descarca sufletul, in acelasi timp, este fotografiatul. Ofotografie curpinde zeci de mii de sentimente, dar exprima o singura idee. Dragostea pentru aceste culori si forme combinate este egala cu infinitul.

Drogul acesta clar pentru mine a dat dependenta. Nu cred ca pot trai o experienta palcuta fara sa fotografiez ceva care mai tarziu sa imi aminteasca perfect acel moment minunat.

 Fie ca fotografiezi cel mai neinsemnat lucru, cel mai banal obiect, daca pui sentimente in acea imagine, automat rezultatul va fi unul incredibil.

The end of this fucking story

  11:11 PM. Trupul ei zdromit zacea in pat. Lumina lunii se reflecta in telefonul pe care il tinea strans in mana dreapta. Se auzeau numai vocile destul de stranii din melodiile care alunecau usor in aer prin casti. Inima ii era un puzzle. 1000 de piese imprastiate si care trebuiau urgent puse la loc pentru a castiga batalia cu moartea. Privea in gol. Sau poate ca nici nu mai vedea. Toate sperantele ii erau spulberate. Dupa ultima intalnire cu el, in urma cu 3 zile, nu a mai primit nici macar un mesaj din partea lui. Sufletul ei era pe jumatate gol, in timp ce un sfert din trup zacea deja putred. Simtea dezamagirea cum ii apropie sufletul incet de moarte.

  Dupa alte 30 de minute de agonie, misca usor privirea catre lumina lunii. Parca razele stralucitoare ii mai dadeau o usoara urma de viata. O lacrima se prelinge pe obrazul ei lasand in urma o dunga neagra. Clipeste, dar doar pentru a lasa o a doua lacrima sa curga usor. 

  Cateva picaturi de sange aluneca usor din incheietura ei. Bratarile se uda si ii strang delicat pielea. Inchide incet ochii, apoi intoarce capul. In mintea-i inundata de dezamagire se deruleaza niste imagini stranii. Momentele petrecute impreuna, scurte ce-i drept, ii apareau unul cate unul. Nu a fost nevoie decat de 50 de minute ca totul sa se transforme intr-o ceata ceata abundenta din care toti sa scape, mai putin ea.

  Intunericul se adanceste, la fel ca tristetea si deprimarea ei. Durerea simtita nu cred ca poate fi asemanata nici cu smulgerea propriei inimi, ea fiind constienta. Totul se deruleaza prea repede. Mii de ace ii ataca memoria, milioane de cutite ii gauresc pieptul, atingandu-i brutal inima. Moartea sufletului ei se apropie. Sa fie oare moartea uneia din ea? Sa fie oare acest sfarsit startul unei noi personalitati? 

  In cele din urma isi misca usor mana dreapta. Telefonul devine prea greu pentru palma ei delicata si total slabita. Nu se mai uita, e deja logic ca nu a primit niciun mesaj nou. Trei sferturi din trupul ei e putred. Incearca sa isi salveze ultima parte, dar e deja prea tarziu. Intunericul i-a luat tot ce avea mai bun. Acum e moarta. Telefonul e pe jos. Ochii ei sunt plini de sange. Obrajii plini de dare negre inca pastreaza umiditatea lacrimilor. Tenul alb vesteste lipsa vietii. Nu mai e cale de intoarcere. Momentele care in urma cu cateva minute se derulau cu o viteza inimaginabila, acum s-au oprit. O singura imagine mai e clara: cea in care fac cunostinta si isi ofera unul altuia primul zambet. Zambetele acelea amare si otravite au produs o victima. 

  Telefonul ramane deschis la "mesaje primite", dar nimic nu se schimba. Singura schimbare din toata povestea asta e ea. Acum bantuie prin alt corp, dar acea imagine cu ei doi e inca implantata in mintea ei.

First/Last

  Tarziu. Nici nu stiu cum sa incep textul asta. Sunt secata din toate punctele de vedere. Secata complet. Cineva imi soarbe incet din putere; sangele nu mai pulseaza cum trebuie; aerul devine din ce in ce mai greu de respirat. Ce senzatie ciudata. Simti tristetea cum incepe sa iti domine si cel mai mic coltisor al mintii. Depresia care sta langa tine zambind diabolic, incearca din ce in ce mai mult sa castige lupta cu corpul tau. Ganduri malefice, necurate iti apar trecator prin minte ca niste adieri calde intr-o zi de februarie. Un singur cuvant mai am in minte acum: death. De ce tocmai cuvantul asta? Hm. Ciudat. Ma simt atat de amortita. Simt ca fiecare organ cedeaza. Simt ca ma sting incetisor. Dureros. Poate e vorba doar despre o perioada urata, dar o experienta ca asta jur ca nu am mai avut in viata mea. Parca simt o moarte falsa care mi se infiltreaza in stomac, plamani, apoi inima. Sufletul cedeaza. Dezamagirea isi pune amprenta. E o persoana in lume la care tii cel mai mult, una singura, iar cand si fiinta aia te dezamageste, te distruge, te darama, te taie de la jumatate si apoi te arunca in cea mai adanca prapastie, atunci, te gandesti serios sa iti iei si ultimele zile din viata, sa treci pe taramul celalalt unde grijile sunt date uitarii. Fiecare din acele momente se transforma in cate o fantoma care ma bantuie neincetat. Ceea ce se numea "dragoste" acum e doar o intruchipare a mortii. O moarte cumplita care bantuie si cel mai ascuns locsor al mintii, care atinge fiecare coarda sensibila si care lasa in urma numai pete de sange.
   Intunericul se dovedeste a fi cel mai bun loc pentru a te apara de toate spiritele astea care iti amintesc de trecut si care te lovesc cu o putere ingrozitoare. Unde lumina patrunde, fie si cu cel mai mic fascicul al ei, acolo apare intruchiparea mortii, acolo vezi adevarul dureros, dar in intuneric nu vezi nimic, in intuneric iti vezi numai propriul suflet care sta si te pazeste. De ce toti oamenii privesc intunericul ca pe ceva infricosator? Intunericul te scapa de cele mai urata vise. Inchizi ochii si totul devine negru. E acelasi lucru. Negrul acela care te domina, te calmeaza si te face sa uiti de tot.
   Aberatii ce spun eu aici. Degetele apasa singure pe tastele luminate de lampa de pe birou.  Continui in alta zi toata povestea asta moarta.
-.-